plouă de rupe, asfaltul sfârâie,
toți oamenii par că se târâie, pe străzi,
cu păr zburlit, cu fața luminoasă
de parcă tocmai au ieșit din căzi, acasă.

și vântul, cum să uit, și vântul...
ce bine că-i mare pământul, altfel
la cum se aruncă de cine ști’ unde
l-ar tunde, chel,
de n-ar avea mâțele unde s-ascunde!

soare, dacă m-auzi pe mine, sătulul de răcoare,
îți spun: nu am părul bălai,
dar fă cumva, ascultă-mă și hai,
adu cu tine-un pic de-nviorare,
că uite, mi se face de culcare...