Amară ți-e lumina-n pleoapa rece
Când în cămară nu ai nici o rază
S-o frângi ca pâine și apoi spetează
S-o pui la zmeie ca să poți petrece.

Te simți ca suferindă în pricază
Când întristarea nu mai vrea să plece,
Coclit e dorul, timpul nu mai trece
Iar versul spre genune nu cutează.

Dar în tunel va arde-o luminiță
Să-ți poarte pașii înapoi acasă
Și îmbrăcată-n ie, cu altiță

În toamnă, la cules bobul din viță,
Amărăciunea vei lăsa sub coasă
Și-ai să zâmbești în versul din peniță.