în fiecare dimineață
o doamnă se zidește pe banca din fața blocului
o vezi în timp ce sorbi precipitat din cafea
o vezi în timp ce îmbraci aceleași haine care tac
o vezi în timp ce aranjezi scrumul din tine într-o formă credibilă
ea este acolo de la începutul lumii
și zău că dacă mâine nu aș mai vedea-o
dreaptă și înghețată în nimicul zilnic
aș începe să cred în apocalipse

ea nu are nicio taină
se uită pe banca triunghiulară și așteaptă
o minune
din moment în moment cineva rupe cu dinții o grenadă și blocul dispare
într-un munte de moloz
sau poate strigătul de ajutor va ajunge la picioarele ei ca un câine
sau chiar uriașii de la televizor o vor urmări cu ochii lor mulți
o vor asalta cu semne de întrebare
și ea
cu bărbia agitată ca o aripă de fluture
va povesti tragedia
zâmbește gândindu-se cum gura ei articulează cuvântul
cum apăsarea literelor îi va aduce
fericirea

vorbește doar cu imaginile din cap
și e mulțumită că banca
fuge din calea soarelui întotdeauna
mă gândesc la viața ei de copac
la rădăcinile ei crescute în lemn și beton
la răsărituri și apusuri pe care le ratează consecutiv
fără vreo încruntare

unii oameni îmbrățișează rolul Anei cu demnitate
deși din trupul lor
nu se fac nici catedrale nici minuni
și atunci
mai are vreun sens zbaterea?