linia aia continuă pe mijlocul șoselei în faza palidă a farurilor ca
despicătura feselor nu știu de ce
mă gîndesc la tine și mă încearcă o amețeală dintr-aia de după
o sticlă mare de vodka
apoi nu mă mai gîndesc și văd oameni cu ombilicele netăiate și ombilicele
lor sunt din lanțuri cu zale groase de fier legate în cer
poate e doar un vis

n-am avut pînă acum faze de genul ăsta dar acum așa m-a apucat
să car scaunul acesta de lemn pînă departe la marginea pădurii de pini
să mă așez pe el
și din marginea pădurii de pini să mă privesc o vreme cum stau acolo
sprijinit cu coatele în genunchi cu capul plecat și spatele teșit
ducînd din cînd în cînd sticla la gură ducînd la fel de rar și țigara
ducînd în minte o poveste al naibii de mare o poveste al naibii de grea

să mă privesc și să mă înțeleg să înțeleg de ce am umerii așa jos gata să atingă
pămîntul ca zăpada de pe un acoperiș zăpada înaltă din curte
să văd în mine
în omul de pe scaunul din lemn un semn
să văd flacăra brichetei cum se apleacă într-o parte la fel ca în subteran
lovită de curentul de aer dinspre ieșire

aș vrea să-l văd pe omul acesta cum se iartă pe sine pentru că nimeni
nu iartă cu adevărat să-l văd cum își ridică fruntea și sîngele lui se oprește
în vene pentru cîteva clipe iar el devine mai alb strălucitor incandescent
asemenea unui bec înainte să se ardă
și mîna lui
mîna lui tremură de parcă ar fi văzut o stafie și acum știe
că îl privesc

se ridică de pe scaun mi-l întinde mie și eu mă așez la marginea pădurii de pini
e ceva greu
în carnea mea e ceva copleșitor și orice adiere se simte ca o mînă care te ține
cu capul sub apă
nu pot respira încerc în mai multe rînduri încerc e momentul meu acum
să mă pot ierta

vine momentul cînd lanțurile se ridică și-i trag pe toți după ele
și eu trebuie să rămîn în scaunul acesta cu umerii lăsați ca o cascadă
care sare o piatră mai mare
toți dormim cu o piatră în brațe protectori în jurul ei
acum aș vrea să mă pot ierta să smulg lanțul din abdomen și să sîngerez
o zi întreagă un amestec de durere și fericire de libertate și înstrăinare
de acceptare și singurătate

el o să privească fix în rana care pulsează la marginea pădurii de pini
așezată pe un scaun de lemn frumos lăcuit cu spate arcuit cu umerii căzuți
aproape de pămînt și n-o să știe niciodată dacă sunt un luptător
cu călcîiele sfărîmate sau doar un alergător
care ia startul