Nu-i timp să dorm,
rândunicile se înalță în stol,
soarele clipește printr-un coș,
Mă mișc ca o umbră
și mă joc să mă întind
și să mă contractez..
norii pe Belbo
arme vechi ideile, pistoale fără proiectil,
dintr-o șatră cânt împreună cu ei, nomazi,
ceea ce-i pur și ceea nu-l este;
mă spăl pe mâini
de mania asta de protagonism
fiindcă este punctul de cotitură
și cu o rostogolire
plâng și regret, dar acum,
acum a venit momentul
să salut anii în urmă
și pe tine care din ochii tăi vietnamezi
mă evoci din vis
și din drumul tâmplarului
îmi șoptești
dacă mai întreb de tine..
Nu mai e timp să dorm
și pixul este fără cerneală,
la o chitară dezacordată pe pragul
preexistenței
fiica mea cântă.