Într-o zi la fel ca orișicare
Rătăceam pe ale parcului alei
Când, obosit de lunga plimbare,
Poposii la umbra unui vajnic tei.

Pe banca ferită de priviri și soare,
Zăbovind îndelung, am ațipit.
Iar o dulce, înmiresmată, boare
De o anume floare mi-a amintit.

Scoțând de la piept o carte ponosită,
Peste paginile îngălbenite de vreme
Degetele plimbându-mi cu grijă deosebită,
Din versurile dragi începui a citi alene

Când, visând, nici nu am luat aminte
Dinainte-mi o tânără jună s-a oprit,
Sfioasă, mă rugă să citesc înainte
Eu de fâstâceală rămânând pironit.

Ochii-i de neghină erau înlăcrimați
Căci versurile triste-i aduceau aminte
De părinții mult prea devreme plecați,
Pe când încă era doar o fată cuminte.

În nopțile în care viscolul vuia afară
La gura sobei toți trei se adunau,
Iar părinții uitând de problema agrară,
Versuri din "cartea cu floare"-i citeau.

În cartea primită la prima întâlnire
Mama presase o mică floare de tei,
Mireasma duceagă a rămas amintire,
Pierdută e cartea, pierduți sunt și ei.

Atunci, neputând-mi opri din tremurat
Inima cuprinsă de o jale fără margini,
Cu degetele tremurânde i-am arătat
Micuța floare ascunsă între pagini.

Bătrân sunt acum, bătrân ca falnicii tei,
Primăveri trecut-au de atunci cu rândul,
Azi când rătăcesc pe cunoscutele alei
La cartea cu floare imi zboară gândul.

Pierdută e cartea, pierdută-i și ea,
Fata tristă cu ochi negri de neghină,
Peste oraș coboară o nouă iarnă grea,
Iar eu întârzii pe banca din grădină.