tăcerea poate lucra la negru
și nimeni să nu se prindă
că-n fiecare cuvânt se pot rupe oase și încă
cele care mai cresc în deznădejde
să țină corpul legat

universul e doar un capăt care străbate noaptea
cu viteza cancerului
și stelele care s-au ars în ochii noștri

îmi ajunge un anotimp singur
să ispășesc umblarea
după numărul de pantofi purtați la ocazii

de aceea strâng din degete și iubesc frumos
de aceea fiecare durere e un pas ispititor care
colecționează trenuri în mers
totdeauna peste aceleași cadavre

în urma (Poetu)lui
nicio ploaie nu e de ajuns să sature.