Tu: ești al nopții astru
Ce pătrunde printre oțelitele zăbrele,
Poleind în scânteieri de alabastru
Pereții jilavi ai temniței mele.

Tu: ești insula izbăvitoare
Răsărită în zorii diafani ai dimineții,
Când, renunțând la cursa istovitoare,
Plutesc în derivă pe oceanele vieții.

Tu: ești verdele crud
Al întâiului fir de iarbă, ce te îndeamnă
Să răscolești covorul de putregai ud
Lăsat în urmă de răposata toamnă.

Tu: ești regina pictată
Cu mână nesigură de un biet valet,
Prin fereastră lumea privind mirată
La sărmanul ce se închină la șevalet.