Momentul de revoltă al copilului care trebuie să plece pe-un drum
îl vei uita probabil peste timp. eu îl voi ține minte ca pe-o moarte
care s-a năpustit în mine.
înaintea ta nu-mi rămânea atunci decât să închid ochii –
un univers se întindea în fața altui univers,
de imediată iubire, mai ales.
așa cum ora își îmbrățișează în sine atât secundele, cât și părerea noastră despre ea,
tot așa priveai tu lumina și mirarea mea.



știu că n-ai mai plâns demult, semn că-n ultima vreme te-ai cam neglijat...
sensibilitățile tale mi-au desăvârșit, pentru moment, aspirația și, totodată, lumea.
a fost de-ajuns să te ating o dată și memoria tactilă mi-a rămas supusă.
apoi, aparent precisă în ceea ce faci,
ai început să suferi o oră, două, din plictis,
pretextându-ți că ai fi împlinită atât timp cât eu păstrez mereu un refugiu.
să nu ne întâlnim ne doream cu toții.
dar să nu crezi că e de ajuns să nu fii în preajmă
pentru ca eu să nu am aspirație, amintire, vis.
cea mai puternică dovadă a dragostei mele
ar fi să înșel, gândindu-mă în acele momente la tine.
ultimele două versuri îți pot părea mult prea simple
și destul de murdare pentru tradiția din care-ai urmat.
să crezi,
femeile vor fericire și timp, să le irosească în banalitatea confortului lor egoist.
tu ai vrut doar să fugi de lumea care este lângă lumea ta.
printr-o evadare din înțelesul nostru ai exersat eronat libertatea.
pentru că nu ești o femeie ușoară, nu mă provoci deloc subliminal,
însăși liniștea pe care mi-o propui în priviri îmi este străină.
constat mereu ceea ce știam amândoi și rutina aceasta urâtă
a devenit un confort. i-aș întreba de tine pe cei ce te cunosc, ar fi cu totul mirați –
s-ar gândi că ești atât de importantă pentru mine și ei n-au bănuit niciodată nimic.
aș ajunge să te caut atât de departe, printre ei, întâmplătorii mei contemporani...
într-un fel, aspirația ta pentru comun ar fi împărtășită.
deși suntem din piatră amândoi,
tăcerile dintre noi sunt atât de grele încât ne-ar putea sfărâma.
norii înalți vor veni atunci peste tine și, dintr-un singur regret, vei fi transparentă.
chiar dacă tu ești genul de femeie care mai întâi trebuie respectată,
iar mai apoi complex atinsă la temperament,
eu fiind genul invers, întâi ating, apoi respect, totuși te întreb:
maimuțică sexoasă, crezi tu că ești numai o consecință arbitrară a dilatării cosmosului?
dacă nu e astfel și aparții de fapt luminii,
ar fi de aiurea ca eu să fiu în drumul tău doar un obiect ce va produce umbră.


și aceste rânduri tot umbră să fie?


vei supraviețui felului tău de a fi?
purtăm o vreme efectul și reprezentarea timpului.
în sensul acesta, memoria noastră nu mai e decât un dar
ce nu-i nimănui de folos.
mistic al trupului, îmi doresc totuși să fiu cerului fidel.
acolo unde se termină timpul începe iubirea și, cândva, aceasta i-a fost sursă.
astăzi, timpul creează efecte concentrice,
iar ieșirea din cerc face apel la depășirea condiției, evadarea din plan.


ne va mânca până la urmă timpul,
deși nu suntem numai un condiment sufletesc în carne poetică.
nu te sfii de colivia asta, ea poate fi frumoasă dacă frumoși vom fi și noi…


dar acel copac, sub care omenirea și-a făcut restaurant și unde tu
ai vrut să mă cunoști printr-o revoltă,
ar fi mai bine pentru el să moară de trăznet la o furtună banală,
decât să mai trăiască în inima mea.