fața ta este acum numai os și uitare
cenușa uitării s-a așternut peste toate e multă răzvrătire în cetate
cumva nici o lacrimă nu ne mai umezește pleoapa cerul e și el vopsit
din înaltul lui demult nu se mai aude râsul tău ...plânsul
cred că te-ai pierdut în cer printre îngeri și demoni
- târziu în moartea ta un înger a plâns lacrimi amare lacrimi mânjite cu moarte din ochi reci
reci ca și moartea tu ești un poet viu Nichita dă-mi voie să-ți scriu dă-mi voie să-mi tremure mâna până când

până când vom știi cu toții că nimic nu ai iubit
mai mult decât poezia cuvintele limbii ăsteia așezate temeinic
în matca de tine zidită cu sânge și trudă
sădite în adâncurile ignoranței călăului cu glugă neagră pe creștet
ca o zbatere între moarte și puterea lor divină
poate pe Dora ai iubit-o la fel de mult
și asta ți-a ocupat toată viața


cuvintele tale și semnele și nodurile
au fost dăltuite în marmură pe furiș și în întunericul nopții
pentru noi erai Dumnezeul nostru
la fel de puternic
la fel de profund
până ai reușit să-l sperii pe El Dumnezeul din cer și din toate
- loveai cu bocancul mândru în podelele vechi și cuvintele așchii săreau până la cer
până la cer îți săreau cuvintele și febra lor ne cotropea ochii și sufletul și morții până când

până când necuvintele mai ales au mușcat din tine
bucăți mari de rană și poeme
lovim cu fruntea țărâna și îți cerem iertare îți cerem iertare Nichita pentru neputința de ați împinge gândul
pe dealul Golgotei la nesfârșit cu aceeași încrâncenare cu sângele versului șiroind cu aceeași iubire până când

până când după un timp plin de slavă și de plictiseală
ai plecat să mori și tu puțin cu privirea azvârlită peste balcon
la bătrânul Gică un tei sprijinit de timp până la rădăcină