În drumul spre tine frigul străbate corpul ca o sită care separă iubirea de puroi

Tristețea rămâne în urmă ca un voal de mireasă
Mâinile se întorc la spate luate de vânt, părul se despletește
Merg înainte, din mine se desprind celule, amintirile în contact cu asfaltul
Fac un zgomot infernal, de animale duse la abator fără șanse de supraviețuire
Nu întorc capul, corpul se curăță singur de femeile hidoase, vertebrele cad una câte una
Trupul e purificat ca pentru rugăciune, ca pentru un ritual voodoo, ceva neînțeles
Sunt din ce în ce mai ușoară, coșurile caselor fumegă, și eu la fel, merg vrăjită
Pielea devine mai albă, mai sărată, nimeni nu vede pe sub haine acest fenomen al înnoirii
Este doar al meu, așa că las pas poezia să-și facă de cap, deasupra mea se adună nori
Dacă ai arunca cu o piatră în mine cu seninătatea copilului ascuns în inimă
Războaiele ar dispărea, încet, încet, trupul reflectă cerul, și dacă te-ai așeza
Lângă mine ai vedea cârduri de păsări în zbor și dacă te-ai uita în sus ai vedea
Un câmp înverzit și paradisul ar fi așa de ambele tabere mai aproape
Pe stratul epidermic cele două lumi se îmbină ca două părți ale aceluiaș obiect
Elemente concrete, abstracte, se unesc pe această pojghiță fragilă

În drumul spre tine prin pielea ca un geam trec oameni, sfinți, tot felul de povești