nu mai este timp cum spuneam nu mai este
să mai gândim cu dinții lobilor frontali
care dacă nu se tratează la îngeri au carii
să plecăm dintre ochi
să plecăm din carnea infestată cu ceară
și să mergem fără oasele desfrunzite în care locuim
prin lanul de vulturi
și ieșit din tencuiala cuvintelor
să-auzim viermele de înger păzitor căzut de pe suflet ca un petec
pe-o rugăciune
«omule de ce mă osândești
tu chipul meu tu asemănarea mea tu aripile mele»
fluturându-și carnea căzută de pe sarea noastră
izgonindu-și ochiul ce i se târa spre șarpe
atunci
ne-am înfruptat unul din altul și-aveam gust de idee
el mi-a întins un cui
eu i-am întins un păcat
m-a dat jos de pe mine și m-a urcat pe creștetul său
să cad în genunchii din mine
l-am dat jos de pe aripi și l-am urcat în păcatu-mi cu cerul senin
să se înalțe la el
eu m-am ridicat
cu un cui și mă scrijeleam pe-o frunză de vânt
el s-a prăbușit
în altul ce pășea prin vulturi în altul până-a ajuns iarăși la mine
care eram deja osândit