Mi-l amintesc pe Dumitru
purta halatul spălăcit din molton, mirosea
a tutun și aer închis și boală, rula o țigară
apoi căuta scrumiera prin dulapurile verzi din bucătărie,
bunică-mea îi zicea scurt, moldovenește
mai lasă țigările celea, măi omule,
iar el zâmbea pe la spatele ei,
i se zăreau plombele metalice, strălucirea lor
batjocoritoare era un fel de răspuns
la grija ei tardivă.
Când mergeam pe la el, Dumitru mă mângâia
cu oarecare sfială pe creștet
singura chestie care nu-mi plăcea deloc
erau buzele umede apăsate pe fruntea mea,
în rest era un tip de treabă
vroia să știe mereu cât e ceasul,
ieșeam la plimbare cu bicicleta în parcul din spatele blocului,
îmi făcea poze stângace cu aparatul negru rusesc
pe care-l purta agățat de gât ca pe un soi de verdict.
Odată de ziua mea, împlinisem 6 ani,
Dumitru mi-a cumpărat o pereche de sandale cu flori,
stânga era mai mică și tata s-a enervat,
a spus vorbe grele și le-a aruncat imediat,
eu am plâns atunci pe furiș, a fost cred singurul moment
în care l-am iubit cu adevărat pe Dumitru,
nici măcar când a murit, cam un an mai târziu,
nu am plâns pentru el
și uite că azi mi-am amintit toate astea
privind ultima poză pe care mi-a făcut-o;
în cadru, lângă obrazul meu, degetul lui Dumitru a rămas
ca un semn, ca un autograf bizar.