Aventurier nemuritor, m-am întors însingurat acasă,
ca dintr-o preistorie. și doar atât mai doresc:
să nu te mai privesc un timp, pentru că fără tine, nici măcar ca iluzie,
nu știu cum voi mai produce armonie pentru cele pe care ți le-am spus.
și sunteți cu toții în intimul haos, ce crește întruna din voi.



căutarea aceea nu m-a obosit,
am fost mereu fermoar rebel la buzunarul lumii,
dar astă seară vin definitiv fără vânat,
pentru că vânătoarea fu una diferită.



în seara asta, ai fost, printr-o devenire impusă, preponderent rațională,
ceea ce pentru o femeie nu este potrivit
și nici nu se cade.
și totuși, pe o pernă folosită, telefonul meu așteaptă
telefonul tău să sune. firește, nu se va-ntâmpla, a fost numai mesajul
cu cele două confirmări, dar nu mi-a fost de ajuns să-ți recunoști, din cinism, egoismul.
întors din dorință, stau și mă gândesc cum am considerat, concesiv,
că de la tine încolo va începe de acum înainte universul meu de comunicare –
un univers pentru moment, temporar până și ca înțeles.



aș fi vrut ca noaptea asta, după întâlnirea cu tine, să fi fost la mare
și, înaintea imensității împietrite a ei,
să aflu doar câte un zbor cum tulbură acea tăcere
de absurd metal topit.
dacă nici la tine nu m-am putut opri,
stau și mă gândesc, așa cum sunt acum, marin și înserat:
în această lume lichidă și orizontală, străbătută sacadat de zboruri,
pasărea se va putea vreodată termina?



lumea e deschisă pentru că împrejurul nostru
se întâmplă atât lucruri pe care nu le-am știut,
cât și lucruri pe care nu le avem în vedere.



posibilitatea de a afla un obiect să fi creat ea însăși cunoașterea ta?
și dacă da, este la fel și cu femeia,
e menită a fi stea atunci când cineva îi construiește cerul?
m-am întrebat uneori dacă în ceea ce fac
mai caut omul sau doar o adresă.
acum, te voi lăsa să-mbătrânești fără să-nțelegi vreodată timpul.