Giulgiul de zapadă
așteptând sub luna plină,

ochii-mi aplec
înspre albastru
și-o pânză de stele, argintie

ducând în dinți țigara
cu fumuri rotocoale
dintr-un repaos lung,
rămânând în nemișcare,
în lunga mea durere ce

asudă

o lungă agonie
a cărților cuvinte

pe-ntinsuri de codri
cu privirea ce zugrăvește

negre umbre
în nemișcare, neștiind
pe unde merg.

Pe drumul lung și cunoscut
din ceasul ultim
de dincolo de mormânt

cu verde mușchi covor
și izvoare ce plâng în vale,

căci “ce știu eu azi,
tu ai știut de ieri”
și n-am avut tăria

lumea-n brațe s-o cuprind.

Citesc
și bat la porțile gândirii,

cartea-ți ce-mi cade în mână,
o armonie care capăt n-are.

Viața-mi împacă.