La moartea mea de azi nu a venit nimeni să mă vadă,
obișnuiesc să mai mor câteodată sub privirea
femeii răstignită în zilele de miercuri, în stația tramvaiului șapte,
pe pielea ei solzoasă, iubirile cicatrizate se întind ca niște pecingini.


Niciodată nu mi-am dorit ca acum, ca ziua să se facă repede noapte, deși
toate diminețile sunt încremenite în mine și râd și deodată am poftă de viață,
iar fluturii, fluturii nu au uitat să zboare în spiralele, timid desenate pe pereții de sticlă,
ai saloanelor de-aici, de puștiul cu ciuf bălai și ochii vii albaștri,
cumva întins pe-o aripă de înger, în salonul trei.


- Cât de frumoasă și vie e marea dimineața la ora șapte,
stau în căruț, privesc și învăț gândul să zboare departe.