Tu
țeși
pe caiet
picături
ce-ncearcă
refrene
și cântă
când fals,
când armonic,
frânturi
și-ți pare
că banca
e strâmtă.
Trec duși
pe umere
anii
în clocotul
lor făr-prihană,
se-ntrec
să-și adune
platanii
puterea
în crengi
și-n coroană.
Și-ți pare
că sus,
unde-i cerul,
privind
pe fereastă-n
adins,
în zări
tu descoperi
cuierul
în care
necuprinsul
s-a prins.
Ies tomuri
țesute
prin stele,
ce nasc
printre gene
sclipiri:
acolo-s
izvoare
eterne
la vise,elan,
amăgiri.
Iar tu
țeși pe caiet
picături
ce-ncearcă
refrene
și cântă
când fals,
când armonic,
frânturi
și-ți pare
că banca
e strâmtă.