Încă o dată sunt eu și sper...
În spitalul acesta de sănătoși îmi fac veacul
și tremur la auzul fiecărei lacrimi
pe care moartea o varsă în surdină.
Niciodată n-am să mai pot păși pe buzele de asfalt ale vieții,
niciodată n-am să mai culeg din nori razele ce cresc ca niște spice de grâu
pe spinarea cenușie a Dumnezeului pierdut în peisaj,
niciodată n-am să mai fac toate aceste lucruri și multe altele…
la fel!

Încă o dată sunt eu și cred
că-n spatele fiecărei întâmplări există un motiv pentru a nu privi mai departe,
sau mai aproape de tot ceea ce se întrupează în liniște
pe la colțuri de stradă, prin paturi de amanți ajunși la vârsta rațiunii,
prin pahare de vin ciocnite la petreceri de novici într-ale vieții,
pe sub cerul cutanat al zilelor și nopților
ce trec și ele cum mai trec și eu și cum mai treci și tu,
prieten grav, pe care umbra sorții te-a ascuns
într-o lacrimă vărsată în surdină.

Încă o dată, și încă o dată, și încă o dată,
când nu mai sunt eu nu mai este nimeni care să răsară în noaptea
din spatele ochilor împovărați de-atâtea imagini aruncate la întâmplare.
Și în spitalul acesta de sănătoși, din care nimeni nu știe când o să iasă,
nu mi-am făcut titlu de glorie decât din scurtele vizite la băile comune
în care-am asistat la succesul vostru răsunător, prieteni dragi,
cu care n-am schimbat niciun cuvânt,
exceptând clipele când ne-am înțeles de minune...
în surdină.

Și iar sunt eu,
dar poate nu mai sunt,
căci legat de tot ce nu poate fi dezlegat
mă plimb de colo până colo, fără umbră,
căutând un „ce” sau poate un „când”.
Și-ncep să cânt, și-ncep să... când,
la fel ca un nomad ce va pleca din nou, curând,
voi trece pe sub podul ridicat de visele voastre.
Și când mai ies prin curtea îngrădită de zâmbete a spitalului de sănătoși,
ca să-mi las amintirile să zburde în voie și să strig după ele în surdină,
mă cuprinde un fior și tremur
ca și când aș mai fi trecut pe-acolo
și iar nu am spălat cu lacrimile morții niciun regret.