Motto: Până la urmă poezia e o gelatină extrasă din oase / Nu sunt diferită de alte femei și eu port un copil în pântec.

Ai ceva anume care iese la iveală doar când suntem singuri
Nimeni nu știe, părinți, frați, doar lângă mine faci minunea asta
Și mă simt prost, foarte prost, aș intra în pământ
Poate cineva a bănuit, dar nu a văzut ceva anume care iese
La iveală doar când suntem singuri, ceva nisipos se rupe din tine
Și se așază silențios pe fața mea ca o mască
Asta se întâmplă când te deschei la cămașă, îți lași sufletul să iasă
Pentru câteva minute, ne uităm după el prin cameră
Se lipește de pielea mea să-mi dea partea de vină pe care o duce
Partea stricată din el ca și cum ai purta o cicatrice în urma unui accident
Se lipește de mine să se vindece sau să mă vindece
Încă nu am aflat exact la ce bun, fluturii mușcă din carnea proaspătă
Ori de câte ori te dezbraci la miezul nopții când nectarul e mai gustos
Și dacă punem toate bucățile cap la cap tot nu facem un om

Motto: Când lipesc urechea de spatele tău aud cuvintele cum se nasc/ Dimineața știu ce poveste îmi vei spune și tac.

Lângă mine nu vei mai avea surâs de copil, mă vei privi așa
Cum privești o cruce dintr-un cimitir oarecare, știi că îmi place
Să mă plimb prin locuri pustii, mai ales pe acolo unde sufletele sunt
La suprafață și ies ca aburii dintr-un pământ primăvara
Așa mă vei privi, ca pe o cruce, în fața căreia te vei opri
Și te vei întreba, cine a fost, de ce nimeni nu îngrijește mormântul
De ce ciorile cânta mai tare aici, de ce copiii se zbat în pântece
Când mamele lor trec, lângă mine nu vei mai avea surâs de copil
Vei cunoaște ce nu ți-ai dorit vreodată, propriul mormânt

Motto: Pe măsură ce se apropie vara întineresc/ Peste câteva zile va fi ziua mea.

Și cu cât vei veni mai lângă mine pe umărul drept îmi va încolți ceva
Curios mă vei dezbrăca de haine, de piele, vei săpa sub carne, să nu-ți scape
Nicio literă, ai să ceri ajutoare, preoți, medici, toți vor veni să te ajute
Ca pe un om rămas în scaun cu rotile, îmi veți pune pielea la uscat
Sub microscoape, o veți da câinilor polițiști, magilor, vracilor
Pe toate ecranele din oraș vor pâlpâi poze cu un nou tip de celulă
Care tratează marile dureri, cancerul, tristețea, moartea, voi avea rubrici
Speciale în reviste, se vor scrie cărți, tratate, mi se vor lua interviuri
Și eu voi da din umeri, pentru chestia puerilă, inerentă, care mi-a țâșnit
Așa din umărul drept pe măsură ce vara venea și noi ne întâlneam, întineream

Motto: Natural/ Am nevoie de spații deschise, ample, aproape interminabile.

Am nevoie de curți, grădini, plaje private, de asfințituri
Care să-mi cadă fix pe fereastră, de mări pe care să le văd
Ori de câte trag draperiile, de iubiți înalți care nu se mai sfârșesc
Când aș vrea să le ating limba să mă ridic pe vârfuri și să rămân
Acolo prinsă într-o menghină cosmică, am nevoie să merg desculță
Să-mi intre ghimpii în tălpi, usturimea să-mi scoată cuvintele prin pori
Am nevoie de o deschizătură în pieptul tău, o nișă prin care să intru
La miezul nopții când tabla pe casă sub labele pisicilor a încetat să mai bată
Când scriu însă, am nevoie de un metru cub, atât cât pot imita uterul mamei
Atât cât să tastez cu genunchii la gură prin care se văd
Spații deschise, ample, aproape interminabile

Motto: “Tot ce e îngrozitor are nevoie de iubire”, Rilke

Prin urmare toți oamenii au nevoie de asta
Încerc să fiu mai sus, dar nu-mi iese, am sa fac și eu
Ca Icar, numai că stâncile mele se numesc foi
Toate de mai sus s-au întâmplat, nu sunt povești, sunt picături de sânge
Până zilele astea am căutat chei potrivite, am delimitat terenuri
Parcă urmăream o minge de tenis să văd de partea cui se află
Am încercat să-mi potrivesc ritmul pașilor, bătăile inimii
Căutam coordonate identice să mă poziționez în rând cu tine
Să-l pun pe Ying alături de Yang, să așez la locul potrivit
Cele două concepte, eu și tu, într-un limbaj comun
A început să plouă și asta curăță alei, trotuare
Ar fi bine să ies afară să stau deschisă la bluză până când