fără noi cresc sâmburii și semințele lumii
luciul lor are patina caldă a lingurilor de alamă / toate îngesuite în sertare de lemn
cu ele se sapă
primavara și doar atât se aude glasuri închise în
vase de lut nu ești prizonier nu vrei amnistii / atât știi
întotdeauna va fi ceva de crescut pe aceste pământuri
întindem apa peste ierburi ca pe o ie
până ce soarele tot mai departe o sa fie o stea înghețată
la marginea lui explozii de gheață care
or să ne ascută și mai mult simțurile
nu vrei căldură nu vrei aglomerare de pături albe
vrei nemișcare cu răsuflări reci
orașe părăsite și sate bătrâne case vopsite în albastru lângă mările de var
în care să nu se poată scufunda
în care să nu poată îngheța nimic
/ dar timpul o să ne îmblânzească, timpul o să ne facă nemuritori precum frigul.