Am mers pe drumul fără stres
Până în vara lungă
Pe câmp am presărat ades
Un strop de armonie-n dungă.
Perseverența se adapă din uitare
În zilele de amalgam solar
Atunci când disperarea moare
E spânzurat și ultimul hoinar.
Tu gând pribeag cu existență efemeră
Te lasă abuzat de soartă
E limpede izvorul de-o himeră
Pe care ai uitat-o lângă poartă.
Nu te-nțeleg de ce ratezi
Crezând că-i doar molatic
Amurgul cel ce nu cutezi
Să ți-l sădești în sufletu-ți sălbatic?
Nu înțeleg cum creatura
Ce zace chiar pervers și-n șagă
Mai poate să-ți străpungă-ncheietura
Zidirii ce ți-a fost ție mai dragă?