Să dai o formă geometrică singurătății
înseamnă să-i anulezi rotunjimea –
sferă doar cu o nișă în care se zbate un fir de praf.

Și totuși, ceva lipsește:
poate hotarul care separă un hop de un altul,
străbătut de călărețul ce scrâșnește dând pinteni calului,
în salt spre apusul rubiniu al speranței.

Hopa! Călcâiul s-a scufundat, vulnerabil, în apa ispitelor.
De-acum, ieșirea nu înseamnă decât o altă purificare prin lacrimi,
un pas îndoit de tristețe,
cum lumina devorând întunericul,
până rămâne doar un gol minuscul.

Aș umple golul acela cu tine,
dar alte spații își cer împlinirea
și te absorb ca niște pâlnii în care gravitația și-a împlinit căderea,
năzuind spre-nălțare.

Rămâne ca-n altă viață să-ți fiu delicatul fir de praf,
care, prin sărutul-ventuză, ți se lipește de suflet.