În acest oraș nu locuiește nimeni
doar blocurile ne aduc aminte de sufletele ascunse după perdea
cerul plictisit
își proptește indiferența în coate
au trecut zilele când furnicile, oamenii, își ridicau privirea
sperând ca rugăciunea să ajungă acolo
Sus
el fiind prima vamă.

Străzile murdare au uitat cum arată apa
nu a mai plouat de mult
iarba și-a făcut loc prin asfalt
dorința de viață este mare
copacii
fac umbră
doar lor
băncilor dornice de plăcere
își aduc aminte,
și acum,
de acele trupuri
care cunoșteau orgasmul de la prima întâlnire.

Parcul nu mai este același
tristețea l-a ruginit
durerea l-a îngenuncheat
încă aude voci de copii ce-și strigă bunicii
părinții
parcă-l vede pe vânzătorul de vise cum stă la intrare
alături de papagalul său
oferindu-le trecătorilor bilețele
scriind
aceleași gânduri pentru toți.

Bisericile sunt dezbrăcate
sfinții au plecat,
de pe ziduri,
prin alte părți
au luat și morții cu ei
cimitirul este gol
cine să le mai aprindă o lumânare?

La radio încă se aude fanfara
cântă aceaiași melodie
liniștind zborul păsărilor călătoare
cu speranța că vor rămâne aici
dar nu este așa
și ele pleacă mai departe.

În acest oraș nu locuiește nimeni
sau cel puțin așa cred toți.