Sunt visător, nu sânt proroc,
Și des în zboruri obosesc,
Nu sunt sfințit cu busuioc,
Și-n mine nopțile albesc.

Și clopotele-mi bat, de teamă,
Simt că tăcerea le usucă
Și ruga limbilor de-aramă,
Pe cer din suflet mi se urcă.

Îți simt cărarea rătăcind,
Cu ochi legați de suferință,
Spre alte porți ce se deschid,
Fără un geamăt de voință.

Dar am decis s-arunc în hăuri,
Ancora mare de pământ
Din lumea asta de cavouri,
Sa te urmez în locul sfânt.

Acum pe cerul nostru castru,
Eu îti spăl chipul înnorat,
Tu ești din nou femeie astru,
Și-n ochii tai eu sunt bărbat.

Să iau luminile din stele,
Să le-mpletesc pe dos, pe față ,
Scriind balada mea pe ele,
Cât Dumnezeu ne-o ține-n viața.