Jocul de-a viața e doar un sens
pe care noi, muritorii nu-l știm.
Ne trezim că zburăm peste lume
și ochi pământești ne veghează.
Dimineața ne rostogolește agale printre trecători,
mâini prelungi ne așteaptă primul gângurit
sau poate cuvinte îmblânzite
in adăpost de sălcii.
Mai târziu, când putem merge
pe margini de stele,
suntem lumini vii și o nostalgie
ne sfârteca înlăuntrul.
E semn că sufletul, păstrat prea la vedere
și-a rănit colțurile.
Într-un târziu, alunecăm orbecăind,
mușcând cu dinți aprigi
din după amiezele și serile ofilite
ale trupurilor în care am fost.
Și apoi totul e bine,
aproape blajin de frumos.
Nu mai sunt răni sângerânde
și chipuri scofâlcite nu mai vin de niciunde.
Totul piere cu nespusă uimire,
trupurile noastre devin rug
de veri sâlbatice,
neâmblânzite pentru nimeni,
eterne în adâncurile lor.