Ramurile sunt adieri de strune
atinse de raza soarelui ce-apune,
iar frunzele-s clopotele cu taina
albului de lună care le e haina.

Mugurii se zbat sub boarea de lumină
și vor comorile ascunse-n rădăcină,
un vânt nebun vrea umbra părăsită
și împrăștie o romanță obosită.

Tulpina-mamă pare statuie de poet
și pune vers pe ramul ce-adoarme încet,
aude pași prin iarbă și păsări călătoare
care ne arată că toate-s trecătoare.

Noaptea, dimineața o va strânge
într-un buchet alb, dar roua plânge
în vacarmul ploilor uitate-n vreme
cu trăznete ce nimeni nu o să le cheme.

Vântul ia o frunză și o așează timid
în apele speriate care se deschid
cu drumuri mult apuse de la izvor
și ramul picură o lacrimă de dor.