noaptea scormonește în cerneala dintre umerii tăi
strepeziți de preaplinul ingrat al dorurilor mele
pârâie-pârâie alunecă prin tine umbrindu-ți suflul amintirile
e din ce în ce mai greu până mâine încă o eternitate
clopotul a uitat să mai bată

eu mă perpelesc în fânul pierdut în bătătura palmelor tale
am făcut gropi de-atâta stat și eczeme
arse privirile se ghemuiesc dintr-un pol în celălalt
răcoarea lunii mă mai trezește puțin din tine
torță neprigonită floarea de cireș proaspăt deschisă

gândurile ni se leagă și ni se dezleagă ca într-un puzzle
fac pacturi pe care mai apoi le încalcă inocent și perfid
cutremurele din noi se desfid reciproc la cumpăna apusului sau a neînserării
încă un vis încă o petală încă un nor încă o treaptă înainte sau înapoi
ni se face dor ne ascundem după învelișuri opace protectoare

umbra mea se ține într-adins de a ta ca-ntr-un ritual saltimbancic
nici nu știu de când n-am mai fost singură eu cu mine
liniile chipului meu continuă ritmic-aritmic ceremonialul eului tău
ne prindem mâinile la spate și mergem cu ochii închiși
până acolo cel puțin nu e niciun obstacol apoi rămâne de văzut


deschise acum privirile noastre își trimit săgeți
se intersectează și alunecă pumnale în buzunarele de la piept
eu te strig tu mă strigi ne strigăm nu ne mai oprim nu ne mai recunoaștem
acum se poate întâmpla orice mai bine ne întoarcem
cad eu pe fânul bătucit tu pe cerneala nopții
adormim ne veghează floarea de cireș mâine o luăm de la capăt