Când punem un picior înaintea celuilalt la infinit

și ieșim din beznă doar ca să ne îndreptăm spre ea

cu pași care ne reflectă corpul

în oglinda pământului

- nefiind si(n)guri dacă ne aparține -

stăm cu capul plecat, urmărindu-ne mișcările mâinilor căzute de-a lungul nostru

dar fără să vedem nimic din jur

și punem alt picior lângă celălalt cu mișcări circulare la infinit

ca să avem în prezent

vocația unei lămpi arse

deoarece corpul nu-i decât o bucată de plastilină

pe care o modelăm

după bunul nostru plac.

Sufletul?

Ceva cu care nu știm în schimb ce să facem.

Dar îl chinuim.

Și pășim la nesfârșit printre iluzii.