îngerul ne lăsase o notă din harpa sa (un desuet „do major”)
și miezul dintr-o prescură deja începută de confrați
asigurându-ne că, așa, măcar într-un târziu,
ne vom molipsi și noi cel puțin parțial
de lumină, de iubire, de cer, de nepăcate...

apoi plecase fără să ne dea de știre...
așa cum pleacă de altfel toți îngerii

......................................................................

în camera cu pereți negri și acvile împăiate
gândurile noastre fac acrobații letale
... pe propria piele...

în epiderma ta ochii mei zac strangulați de artere capilare

ca un liliac suspendat peste timpul pierdut deloc proustian
inima ta se face că cere apă-vie... să-și reînnoade amintirile...
să arunce cât colo grelele amnezii...

patul ne-a devenit masă
azi avem nevoie mai mult ca oricând de slove
acolo, în obrazul tare al cireșului, înțelesurile cresc mai mult sau mai puțin
explodează lamentabil în enunțuri eliptice

ne arătăm unul pe altul cu degetul, cu deznădejdea, cu angoasele
și purtăm fiecare stigmatul celuilalt ca pe un trofeu

lacrimile mele îți împart șiraguri-șiraguri de grimase nedomesticite
în rumori apocaliptice ce nu pot primi propriu-zis un nume

...................................................................................................

în camera cu pereți negri sufletele se leapădă

așteptăm o altă sosire....