Era prima zi din decembrie anul acela. Noapte oarbă.
Nu mai văzuserăm de ceva vreme luna. Poate chiar veniseră vârcolacii...
Cerul se umpluse deodată de pescăruși albi,... mult prea albi..., aproape argintii
Parcă eram la cercul polar. De pe aleea îngustă, încremenită în ea, ca într-un iglu,
Contemplam hipnotizați aripile de zăpadă, în extazul unui soare alb de la miezul nopții
Tu mă țineai așa de strâns de mâna stângă că inima începuse să se zbată
Să iasă printre degete. O și vedeam mică pasăre dornică să se integreze în stol
Îi șopteam instinctual să mai aibă răbdare. Nu sosise încă acel ceas...
Þipetele arse în cer purtau ecouri ireale și ne tatuau pe dinăuntru neîndurător
Nu protestam. Știam doar că trebuie să ne supunem lor ca unui ritual purificator
Așa că așteptam cu răsuflarea tăiată derularea scenariului: simpli spectatori...
Glasul tău sacadat răsuna în mine și accentua acea senzație stranie-nepământească,
Pe care oricât încercam să o înțeleg nu reușeam. Existam deodată dincolo de mine,
Cea de dinainte. Eram și nu eram eu. Ruptă. Defragmentată. Risipită. Alterizată.
Și poate că nici nu voiam cu adevărat să înțeleg, ci doar să trăiesc cât mai profund acea clipă
Ca pe una specială, unică, absolută, apocaliptică-revelatorie, ca pe o întâlnire cu Sinele,
Cu lumina perfidă nestăvilită ce putea prinde viață... se pare... în bezna cea mai neagră...
Povestea noastră din prima zi de iarnă, anul acela: „Pescăruși albi pe cerul unei nopți fără lună”

..........................................................................................................................................


A doua zi mi-ai trimis trandafiri galbeni (preferații mei) legați la un loc cu un șnur roșu.
Și un mic răvaș. Ininteligibil pentru mine. Se întâmplase „și altceva” în noaptea-aceea?!
Eu aveam febră. Inexplicabil. Nu mă durea nimic. Nici măcar nu strănutasem.
Puțin distrată, am reușit să-mi înțep inelarul într-un fragil ghimpe rătăcit undeva la baza unei tulpini. Nu am crezut că va curge atâta sânge...
Apoi la noi în grădină a început să plouă. Acid. Poate păsările-acelea chemaseră ploile
Se spune că ei, pescărușii, se pricep de minune să imite picuratul stropilor...
Fiecare picătură săpa șanțuri adânci care dislocau trunchiuri, case, zile, suflete, sărbători...
Chipurile se schimonoseau într-o ultimă tentativă de apărare, cu rânjete deznădăjduite saltimbangice, grotești... Se închinau pământului, fluierau și plecau...
Eu dansam desculță printre arături și purtam doliu alb. Pe creștet apa împungea securi și
Zidea cruci cât statul unui om. Ne jelea ca pe un „Ene Scarloiene” alterat, desfigurat, eronat:
„De mâine vom reprograma genetic multe! Roboții-molecule intră în acțiune!”




De Crăciun ne plimbam singurătățile pe aceeași alee. Pescărușii parcă nu fuseseră niciodată