căutam ziua de mâine. nu știam că trecuse
o așteptam de atâta vreme că nu-mi mai aminteam de azi
naufragiate în colțuri de calcar resemnate umbrele
deșirate slabe depersonalizate stinghere-n goliciune
se descântă și mă caută. eu pe ele. nu ne găsim.
singurătăți despletite se anină de tavane. le văd în oglinzi paralele
zdruncinate de ochiul care cândva le cutremurase. le surghiunise în mine.
mă dor rătăcirile. neamintirile. nedurerile. orele și scorburile toate.
și aș striga de-aș ști că cineva mă aude. că măcar mă simte. că mai credem în culoare.
în noapte orice ecou se poate pierde iremediabil ca și când n-ar fi fost
rămân oaspetele etern îmbiat la masa tăcerii. a așteptării. poate a unui mâine ratat
câteodată îmi smulg din chipul ce mă compune ca să-l privesc mai îndeaproape
în atâtea unghere mii de vinișoare îmi țin mâinile ca pe o torță ce nu vrea încă să abdice
îmi place să văd cum sângele țâșnește și mă descoperă în multitudinea de celule
anonime în sfârșit eliberate din lăuntruri. atunci iarba reflectă o altă imagine
în care cu greu mă recunosc. nici măcar nu mai tresar. m-am obișnuit.
nu stiu dacă-i bună sau mai puțin „obișnuința asta”. nu meditez prea mult. doar remarc.
cândva te strigam până se făcea dimineață sau întuneric. și nu oboseam.
pe tine chemarea mea te istovise că încercaseși să-ți schimbi chiar numele
adresa ziua nașterii numărul la pantofi iala cuvintele sentimentele trecutul
azi nu te mai strig nici măcar în șoaptă. am ales să sculptez litere
pe coala albă a unui geamăt impudic răsărit din măruntaiele mele
cu grimasele unui travaliu neîndurător atât de încărcat de mine



în căuș de palme un strop din ploaia de ieri ca o oază.
îl păstrez. el imi va aminti când va trece astăzi...