Gânduri cuiburi își coboară în a sufletului front,
Iară mintea se-nfioară întrebând a lumii soartă,
Ce-n genune stă pierdută în a zării orizont,
Unde soarele s-adapă din a mării rece poartă,
Și nu vreau nici să te sperii, nici să fii netemător,
Dar din ceruri ni s-arată semne dintru începuturi
Când tot omul în credință se purta biruitor
Cu a negurilor cete, ce-i cădeau strivite-n scuturi ...
De ce-a lumii răsturnare credem că e de folos?
De ce oare bunăstarea o virtute o numim?
De ce sufletul coboară pentru orice ticălos,
Omul fără de coloană, ce în vârf noi îl găsim?

Îți mai amintești, române, când a dacilor hotare
Și-au dat mâna cu romanii ca să-ți fie veșnicie
Munții, văile, câmpia pentru-a numelor onoare:
Traian pui de lup al Romei, Decebal în spada-i vie.

Râul și cu codrul falnic le-au spus hoardelor barbare
Că aici le e mormântul de nu-ntorc a lor pornire,
Gelu-i va purta în paloș, iar Menumorut călare
Și cu Glad neînfricatul îi vor duce la pieire.

Iar pe-a zimbrului cărare, Dragoș și-a găsit culcușul,
Și cu-a lui Bogdan frăție goneau hoardele tătare
Spre-a Moldovei măreție, unde-și va găsi urcușul
Marele Ștefan Sfințitul, pentru-a țării neatârnare,
S-auzea la Termopile despre-a neamului urnire,
Ce călcase în picioare imperii de iatagane,
Podu’ Înalt făcu ca-n lume a românului menire
S-apere creștinătatea, pângăririi otomane.

La Posada munții țării prăvălir-a stâncii piatră,
Braț lui Basarab Întâiul spre-a dușmanilor pieire
Și-i clădiră tronul veșnic pe o strămoșească vatră,
Ce va face peste vremuri, Þării Românești, cinstire.

Iar în vale la Rovine, Bătrânul Mircea prăvale
Cu a Dunării oștire toată gloata cea turcească,
Ce fugea într-o neștire, înghițită de nămoale,
De la Istanbul ajunse îndârjirea românească.

Iar pe glia cea străbună, răsăritul și apusul,
Miazăzi și miazănoapte se horiră întru Unire,
Toți să fim acelea-și neamuri, strânse sub Mihai Viteazul,
Și-am avut pentru o clipă cea mai nobilă trăire.

Moldovenii și-au dat mâna, peste-a Milcovului ape,
Cu-a valahilor frăție, ce va dăinui în veacuri,
Cuza le-a-ntărit pecetea, Unitelor Principate,
Ce vor naște România, ce-i vor fi sortite piscuri.

Pe-a redutelor urgie, neamul și-a luat libertatea,
Ce-au nutrit-o toți străbunii din izvorul românimii,
Scuturând juguri păgâne, dăinuind creștinătatea,
Ce supremul sacrificiu prin iubire-a dat-o lumii.

Când a toamnei pârguire s-a predat albului iernii,
Vara inimii române a făcut-o primăvară,
Alba Iulia rodise vis de veacuri al Unirii,
Și a măreției clipă devenise milenară,
Avram Iancu crai de munte, Horea, Cloșca și Crișan
Au adus pe veci Ardealul către-al României soare,
Ca-mpreună să pășească piscuri ’nalte an de an:
Peste vremuri dăinuiască, sfânta Românie Mare!

Emil-Dănuț Gabăr


București, 15 noiembrie 2007