avem nevoie de fiecare zi care vine și trece
care trece și vine cu toate ale ei... e firesc nu-i așa?!
avem nevoie de frunze de toamnă de cer
de tristețe și de bucurie de despărțire de regăsire
avem nevoie de cădere ca să ne putem înălța
de țărână să ne regăsim să știm să ne întoarcem
din bezna potecilor să facem busole felinare
răsărite în umeri ca aripile ne vor călăuzi
nevoie... atâta nevoie avem de lacrimi
nu ne trebuie umbrele nici alte ascunzișuri
ploile ochilor proprii ne vor curăța scoarțele putrede
ne vor presăra semințe și ne vor sorti rodirea
și e atât de frumos să-ți vezi ramurile ieșind din tine
(cândva prinsesem rădăcini în pământurile tale)
și cine spune că nu avem nevoie de ispită
doar astfel vom fi mai puternici mai noi
și cine crede că nu avem nevoie de durere
de tăgadă de singurătate de deznădejde
de mireasma pomului de Crăciun ce mimează
sărbătoarea ca să nu se-nece-n lacrimi
să-și păstreze verticalitatea măcar până când
luceafărul va clipi din nou și magii se vor aduna
torțe vii ne vor proiecta gândurile pe golgote
devenite pajiști nesărace în care lumina își va face cuib
și cine nu știe să închidă ochii să-și adulmece
tenebrele ca și cum ar sta de vorbă cu Dumnezeu
ca și cum doar așa ar merge singur către înviere...

uite în celula asta s-a încrustat chipul zilei de azi
e mult suflet de copil aici se sparge-n râsete de râu boem
timpul nu e pentru el o povară ci doar un alter ego
pe deplin pozitiv ce-l apropie de esențe
e puțină teamă că dimineața va întârzia să apară și
poate că cerul va număra mai puține zboruri
poate și puțină lehamite dar dai pătura la o parte
iată câte sunt de făcut iar tu ești protagonistul nu mumia
un strop de ceață cât să încropească mirajul
o oglindă în miniatură profilând chipul tău
aburul deformează contururi le aduna apoi la loc
cu o cumințenie dezarmantă de fată mare...

mâine voi dezlipi epiderma acolo voi găsi
infinitezimala rază ce nu-mi va permite să nu continui