La început, nici un fir de iarbă nu se clătina,
visele împrumutaseră substanță din lacrimile târzii ale verii.
Se rostogolea orizontul, soarele își trăgea cu greu roata de foc,
numai eu rămâneam înscris pe dreapta câmpiei.
Nu-mi ronțăiam gândurile ca pe niște obsesii,
eram liniștit, cât se poate într-o lume imaginară.
Visam o regină, dar ea întârzia să apară.
Doar norișorii mei îi învățaseră mersul și plouau a mirare.
Le-am cerut să mă scutească, eram sătul de mirările lor.
În consecință, nu mai așteptam șiroaie de lacrimi false.
Cum orizontul își terminase rostogolirea,
am vrut să-i dau o notă fidelă,
m-am așezat pe o lespede
și-am scris aceste rânduri
iertătoare.