Este ca o deznădejde. Ca un non-sens. Neiubirea este o deznădejde. Un non-sens.
Este un soare care nu știe sau nu vrea să răsară. O pagină mult prea albă (ca o anxietate)
Pe care cuvintele refuză să se aștearnă. Un țipăt neauzit în noapte. Nici de cel care-l emite.
Neiubirea este un monolog. Ea a scris fără îndoială cele mai reușite drame ale absurdului.
Neiubirea mușcă și lasă dâre insidioase. Acolo se vor sălășlui mai târziu incurabile metehne. Relativitățile și angoasele. Schizofreniile. Primăverile-toamnă. Ierni fără zăpezi. Crăciunuri improvizate.
Brazii din plastic și sentimentele contrafăcute. Kitsch-urile. Surogatele. Nechezolul.
Neiubirea nu crede-n Poveste. Nu are suflet de Copil. Și nici de Cer. Nici de Pădure.
Nu știe să mintă frumos ca să amâne apocalipse, să crească rosturi, să piardă agonii.
Neiubirea zace singură. Pervers își linge rănile. Se târăște asemenea șarpelui. Ispitește.
Neiubirea sluțește. Desfigurează. Devenim în masă ciumații care se surghiunesc reciproc.
Paranoici, Îl pierdem pe Dumnezeu: Neiubirea e cel mai mare ateu.
Neiubirea ne moare. Cheamă morminte. Putrezește obraji și sfârtecă suflete.
Ea nu are vocația rădăcinilor. Nici pe cea a aripilor. Are un singur centru de greutate:
Pe ea însăși. De aceea, în loc să echilibreze, destabilizează. Centrifughează.
Neiubirea nu cunoaște travaliul. Doar dezgolirea constantă a țărânii de duh.
Ea nu știe să ierte. Nici să iubească. E închisă ermetic în sine. Condamnată, condamnă.