o zi ca oricare alta: trezitul nematinal, crucea mare făcută puțin dramatic,
așezatul la marginea patului și inspirația de rigoare.
un sentiment de platitudine, de non sens... nimic neobișnuit...
dar raza... raza aceea parcă intrase mult prea obraznic acolo
între coastele ei și-i împungea inima ca un bisturiu
o secționa, o fărâmița, o scotea din învelișul ei...
și cuvintele... cuvintele se așterneau într-un anume fel
ca atunci când învățase prima dată să le vorbească
mama stă în prag zâmbitoare. înțelegătoare, o încurajează.
în grădina cu trandafiri roz timpul se oprește să-și facă siesta.
nimeni nu se grăbește. visul mângâie creștete ca o lumină.
din când în când vine o adiere. nu poate încă să o denumească:
e sigură că o va face mai târziu. azi îi lasă zilei ce-i al ei...
se trezește. parcă o strigă cineva. nu, i s-a părut, a început doar să plouă
să închidă ferestrele sau... nu, mai bine să lase ploaia să intre și...
totuși... închide unul. desculță, își reazemă fruntea de geamul translucid prin care
ramurile împrumută chipuri omenești și stau de vorbă
se face că merge cu pași înceți, dar siguri către o poiană
știe că acolo trebuie să ajungă. drumul e ca o zi lungă cu popasuri dese,
cu plecăciuni în fața apelor și tupilări pe lângă trunchiuri cândva cunoscute,
la răspântii spune câte-o rugăciune, îi ține hang iarba unduindu-se...
se sperie. închide ochii. inima-i bate ca o nălucă...
și umbra o îndeamnă să nu se oprească. nu mai e mult...
aici, la margine de pădure gândurile se anină în coroane și șușotesc,
murmurul îi cuprinde tâmplele într-un legănat căruia nu i se poate opune și
alunecă alunecă alunecă pe toboganul din copilărie... tresare și iar alunecă alunecă...

..........................................................................................


în camera goală ploaia amestecată cu praf incizează nările
pe chipul ei un zâmbet puțin nedumerit:
„plecasem să culeg trandafiri, dar... poate altădată”