se risipesc făpturile nopții, în numele lor
lăsând șarpele de apă ca o palidă făptură
a tristeților nenăscute din vâltoare...
e prea multă durere în sălciile zăvoiului/
mă simt ucis în feluri inventate de mine
la marginea sihăstriei vechilor ape
în umbra cailor logodiți cu vămile
cuvintelor unei limbi moarte
peste toate, femeie, plutești ca o respirație
nemărturisind ochilor spaima/
de ce m-ai născut doamne
sunt pustiu