Așteptam

și-am mai putea aștepta.

Printre garduri ulucind fără voie...

un prefăcut peltic

aplecat până la atingerea solului

și privind doar cu marginea retinei...

îngâna o baladă, a îngăduinței.

Oameni în paragină

trag greu după ei:

inimi călărite de păcate,

suflete sufocate de gânduri...

Viermuind de colo-colo,

cu gesturi sădite în trupul lor,

parcă având ochii închiși,

unii printre alții vin sau pleacă,

ca un popor înțelegător, compact,

într-un vechi teatru de desfășurare.

Viața toată e într-un picur de rouă.

Aceleași greșeli! Mi-amintesc clar!

Am mai trăit viața asta de câteva ori!

Am lovit cerul cu ce mi-a venit la mână și la gură!

Asta mi-a influențat înclinația literelor,

în fraze lipsite de gravitație

și distrugând vegetativul textului,

spre patima unui vers violent,

într-o atracție spre rătăcirea finală.



Voi rămâne pe-aici,

ca o parte din alții sau altceva,

îndrăgostit de sunetele unei curți de țară,

și prins de liniștea muntelui,

toamna târziu.