scuipam sânge în ligheanul străveziu de sub pat
la căpătâi o umbră mă veghea de câteva zile
captiv în mijlocul acestui lan de singurătate
seceram snopii tăcerii de oameni
se înnopta
departe se auzea un urlet lugubru de câine
scuipasem ADN-ul tuturor viețuitoarelor din arca lui Noe
și totuși nimeni nu-mi culegea sângele într-o eprubetă
cine să-l mai recreeze pe Adam din nimic
ligheanul crăpase
lichidul vieții era absorbit de glia însetată
țărâna canibaliza ultima fărâmă de nisip mișcător
planeta se oprise în dreptul ultimului înger
timpul pentru dragoste expirase
timpul pentru zâmbete
timpul pentru cuvinte
m-am întors pe partea cealaltă și am rostit o rugăciune mută
eram ultimul om din Dumnezeul acesta