N-ar trebui să-ți scriu,
dar recunosc,
sunt o ostatică a lumilor de ieri,
mint cu nerușinare
despre mine,
spunându-ți că aș mai putea iubi,

sunt nerostirea celor ce-am visat
să mi se-ntâmple-n viața asta,
poate,
nu știu decât să cad
și din căderi
nici cât din lovitură-mi aparține,

de fapt,
eu nici plăcerea nu cunosc,
exploziile acelea-Aleutine
și care,
de ar exista, ar ciurui
cadavrul meu pustiu și-nfricoșat,

sunt liberă,
(iar azi am înțeles că și căruntă)
ce naiba poți să faci
cu-atâta libertate
și văd strigoiul alb cărând un mort
și de atâta moarte,
lumina cum se-ncruntă.