agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-09-22 | |
Povestea pe care-o citiți
Nu-i, zău, vreo născoceală. Și vă invit s-o răsfoiți Petală cu petală... Trăia odată, pe Pământ, Făptură nestemată... Născută fiind din aprig Vânt Și-o Mare agitată. Când se-mplinise an rotund De când veni pe lume, Se strânseră ai ei, pe prund, Să-i dăruiască-un nume. Soare și lună, stelele, Un râu lin, o pădure, Precum și păsărelele, Ba chiar un mic fluture... Jivine mii, un munte gri, Plus iarba de pe câmpuri, Sute de flori, în culori vii, Sau peștii din adâncuri... Toți erau martori la botez, Cu Vânt și Mare-n frunte; Chiar eu, tocmit să relatez Ce-avea să se întâmple. ... Și-atât mi-a fost... s-aud, în cor, Strigându-i-se nume... Ca, mai târziu, mușcat de dor, S-o caut, nebun, prin lume. ... După ce oaspeții prezenți Au dat mână frățească, Toți devenit-au conștienți Cum vor ca s-o numească. Iar dinăuntrul tuturor, Lumina izvorâtă, Se furișă, pe-un coridor, În făptura născută. Și-așa, din adunarea `cea, Zvârlindu-și hăt pelinca, Scăldată-n lapte, dulcinea, Apăru... Katalinka. Soare și lună stele-au prins În părul nestematei, Iar fluturașul, dinadins, S-a-ntins... de-amoru` artei... S-a transformat în tatuaj Pe trupul prea-micuței, Iar păsările-au pus penaj În pernele drăguței. `Poi iarba toată pat s-a strâns Să doarmă bebelușa, Iar florile pereți au plâns Și muntele-a fost ușa. Jivinele-au dansat de zor Cu Vântul și cu Marea, Pădurea a fost regizor, Iar peștii-au prins mișcarea. În urmă, râul liniștit Se-nvolbură deodată, Prestând un dans... cam unduit... Din albia-i lungo-lată. ... Creștea mai-mai ca Făt-Frumos, Într-un an cât în nouă, Pentru că trupu-i mlădios Și-l tot scălda în rouă. La prânz în lapte și-l scălda, Apoi în miere, seara... În doi ani fetița era... Miss Vara-Primăvara! Avea... așa... superb năsuc Ținut în vânt... din tată... Și ochi albaștri, de bucluc, Din marea-nvolburată. Să sari puteai în ochii săi, În cristalin-necat. De-o clipă înotai, apăi... Pofteai încă o dat`. În loc de gene, evantai, Și-n loc de buze, flăcări, Ardeai de tot, de le gustai, Zburai mai sus ca păsări. Sprâncenele se arcuiau, Fiind lungi ca două veacuri, Și, stând așa, se tot mirau De fel și fel de fleacuri. Să nu mai zic de obrăjori, Sau blondele-i cosițe... Primii, tinctură de bujori Cu iz de garofițe. Cât despre buclele zglobii... Parfum de liliac Și-având sclipirile-aurii... Te cam lăsau buimac. Se continua... draga de ea... C-un gât fin, de gazelă, Și umeri dulci, pe car’ ținea Bucla cea mai rebelă. Apoi dormeai la pieptul său Mai plin ca luna plină Și-alunecând... picai în „hău”... Buric era de vină. De mijloc s-o apuci visai, Mai suplu ca suplețea, Să joci „Răpirea din serai” Dând gărzilor binețea. Iar dacă după dans puteai... Te mai lăsa sudoare... La drum plecai și te plimbai Pe lungile-i picioare. Privind din spate-ai fi jurat Că-i vioara lui Enescu, Pe corzile-i ai fi cântat ”A mea ești cât trăiescu!” Căci pielea-i dalbă, ori parfum, Sau vocea cristalină, Te tot țineau pe-al dânsei drum Pe beznă ori lumină. ... Poetic Katalinka sta La poarta plajei sale... Și parcă-un cântec fredona Mișcând, ușor, sandale. Iar rochia toată fremăta, Plouau porii dorință, Vântul în plete îi bătea Cerându-i pocăință. Nici asculta ce-ndrugă vânt, La altele-i sta capul... Precum ardeau buzici în cânt Ea îl căuta pe... dragul... Și tot treceau flăcăi p-acol` Și-i trimiteau ocheade, Unu`... cam mic, altu`... nasol... Degeab` făceau parade. Nisip pe ea... Katalinka, Cu dragostea-i bătândă, Pe plaja-casă se-ntindea Sortindu-i la osândă! Apoi se prelingea în mări Să-și facă, diva, somnul... C-a doua zi, curgând din zări, Sosi-va, poate... domnul. Treceau, asemeni, luni întregi, Ori sute de-apropouri... Și toți mi se dădeau viteji... Cu stamină-n... cadouri. Niciun`, nicicum nu reușea Să farmece duduia. Chiar toată-n șoapte de-o-nvelea, N-acoperea... pistruia. ... Cronos primăveri alinia Ca niște năsturei... Iar demoazela împlinea Ani fix vreo douăștrei. Trezită fiind de-un val stingher Cu chef de-adrenalină, Zări cel mai timid ungher Stropit, tot, cu lumină. Era chiar dimineața ce... Precum se va vedea... Născuse ziua-n care se... Pe loc, înamora! Scoase-un picior din marea ei Să simtă-n vârf uscatul, Splendoare-n iarbă, dumneai Redefinea păcatul. Scăldată-n raze se lăsă Pe-a-ntregu` pielii sale... O clipă, parcă, surclasă Nemaiînvinsul Soare. O zi era cum alta nu-i... Magie peste mare! Parcă parfumul dumnealui Venea... așa... agale... Pe plaja fină, stând desculț, Un rac făcea gargară Precum că ”banii... sunt prea mulț` Să-ncalț, io, opt picioară!” Trei scoici... și, doamne... toate trei Pitzi... deși o neagă, Scoteau doar perle despre cei Ce-aveau să le culeagă. Tufiș pe-un vânticel certa, Că-i deranjase freza, Tocmai când i se-nfățișa... Tufișa... amoreza. Deloc la modu`... de decor... În goana lui, de-a tumba, Prin cadru apăru ș-un nor Să le tihnească umbra. Și toate stau la locul lor, Cum se știau de-o vreme, Drept mediu înconjurător Al inimii, ce geme... Când, deodat`... din patru zări... Unindu-se, pe centru, Zburară patru arătări Să se ciocnească, pentru... Pentru c-avea să iasă el, Din baie de lumină... Cu ochii verzi... și bălăiel... Ființă anonimă... Dar care-avea să muște rău În miezu-ndrăgostitei, Să taie-apoi, cu-n ferăstrău, Prin inima rănitei. Frumos era... un blond, ca ea, Aidoma-l și visase... Pe spate părul și-l dădea, Se pieptăna mătase. Cu dinții drepți... și albi... și mulți... Cu spate și mai drept... Iar între tone de inculți Șertan era deștept. Citeai în paginile-i verzi, Scrutându-le deodată, Ca niciodată să nu crezi... ”Orice-ți promite, fată!” Că, deh, puteai?! Păi tu credeai... Te și vedeai mireasă... Copii cu ochii verzi aveai Și-ți construiai o casă. Ținea și peptu` într-un fel... Prieten cu trufia... Subțire tare... pachețel... Studiind coregrafia... Iar drept urmare, la picior Purtând un număr mare... Pentru-a putea, mândru ficior, Să dănțuiască tare. Se purta dânsu-n țol festiv Luat din țări străine, Ce sta turnat pe trup sportiv Ca blana pe feline. Păi nu voia Katalinka Esență de Quebracho?! Ba... toată, toată se topea... Când venea coconașu`. Iar când s-a prins el a-i vorbi Cu vocea tunătoare, Începu fata a gândi Că-i bun de-nsurătoare. Doar vreo trei nopți i-au trebuit Voinicului... s-o cheme, Iar într-a patra... fortuit, O auzi cum geme... ”Dar vin` la mine-odată, prinț Ce te-ai născut din zări, Vino degrab`... m-ai scos din minț`... Adu-mi, deci, alinări. Mă ia în brațe, strânge-mă, Ne-om smulge dintre lume... Și niciodat` slăbește-mă Și strigă-mă pe nume!” “Dorința ta poruncă mi-e Divină creatură, Tu geme... încă... până ce Sfârșim alintătură... Apoi mai geme-o dată, lung, De ți-a plăcut de mine... Pe-un fum mă duc... pe-un fum ajung Și iar m-oi da la tine!” Trăit-au astfel porumbei Chiar niște ani la rândul, Apoi... rămaseră cam grei... Pe fructu` lor născându-l. ... În timpu` ăst`, cu doru-n sac, Înconjuram rotund Umblând, ca un insomniac, C-un sac fără de fund. Și mă purtam din loc în loc Să-ntreb de Katalinka, Domnița ce-mi aprinse foc Tocindu-mi, rău, opinca. Nici nu v-am spus cum s-a-ntâmplat Să-mi cază, Doamne, dragă... Hai... nu vă fie cu bănat... Promit povestea-ntreagă... ... După ce nume a primit... Și-a stat o vreme-n mare... Întâmplător ne-am întâlnit Între două hotare. Eu... neștiind cine era, Priveam la o făptură Ce părea ruptă dintr-o stea, De-a cer’ firimitură. Gândeam atunci... mândră așa Nici c-am văzut vreodată, Ușoară ca un fulg de nea, De floră adulată... Cu piele fină, ochi felini Pictând pe bolți ardoarea, Îț` venea dânsei să te-nchini... ”De ce-ai oprit suflarea?” Nici să clipesc nu mai puteam, Să n-o tulească muza! Ședeam ca prost și mă holbam, Căzută-mi era buza. Îl ținea strâns pe-al ei Șertan Ce-o săruta pe tâmple... Doi copii mari, sub un castan... Ce-avea să se întâmple?! Dânsa-i șopti ceva duios... Crezut-am asta fiindcă El îi răspunse, contagios, ”Te iubesc, Katalinkă!” ... Și-atât mi-a fost... s-aud, din nou, Strigându-i-se nume... Ca imediat, mușcat de dor, S-o caut, nebun, prin lume. ... Copila nici a mai răspuns, Suitu-s-a-n picioare, Călcat-a iarba... și s-a dus Topindu-se în zare. Flăcău se ridică, la fel, Gonind după iubită, Cu vântu-n părul său rebel, Cu freza ciufulită. Iar eu, rămas în urma lor, Pe barba-mi am aflat Că dintr-o dată-s amator De... fluturi în stomac... ... Și-am început a căuta, Umblând din casă-n casă `Cel chip angelic... de o vrea La braț să-mi stea mireasă. Un an am mers... și încă un`... Prin sate, sau orașe, Prin munți, în ăl’ mai mic cătun De-abia născut, în fașe. Câmpiile am traversat C-un singur gând în talpă, Din cap în cap lumea am luat S-o aflu pe cea dalbă. Era nicăieri de găsit, Parc-o-nghițise cerul... Nici soarele, cât a ochit... Nu văzu îngerelul. Scrutând pe mări am întâlnit Ciudată creatură Ce, din nimică, a-ndrăznit Să-mi puște plesnitură! Zăream o specie de siren Total necunoscută, Pe-un petic de polistiren... Și-o vâslă lângă plută. Deasupra cap de om avea Iar mijlocul... de lup... Coadă de pește agita Ca ursu’ laba-n stup. Părea siren fiu de pirat Pe cap cu o bandană, Având ochiu` drept faultat Și-un eyepatch pus pe rană. „Ce-ai, arătare, de loviși?!” Am întrebat, mirat. ”Apăi de ce nu ocoliși Din față-ți emirat? Trasat nu vezi că e tărâm Să țin dușmani afară? Cauți ce la min` pe caldarâm C-o plută și-o chitară?” ”O caut pe ea, Katalinka, Și grea îmi e misiunea, Plus... n-apreciez caterinca... Poate-ți întorc vreo una! Ci n-ai văzut... te-ntreb cu jind... O muză-a perfecțiunii Pe-aci cumva bănănăind Sub mult prea clarul lunii?” ”Să știi că astăzi ai noroc!” Răspunse el, sirenul. ”Cred că ți s-a-mplinit soroc... Primi-vei oxigenul. Zărit-am ninfă ce grăiești Chiar am vorbit nițică... Se îndrepta spre București, O... dulce bombonică! C-avea, la braț, un el să știi Voinic... și frumușel... Vorbeau despre născut copii Iar el era vesel.” ”Domnul în cale mi te-a scos! Trăiască-ți plesnitura Și stilul tău de belicos... Că nu mă doare gura. O-ntind acum... și-ți mulțumesc... Purced spre preafrumoasă Să-i spun, în față, c-o iubesc... Cu dânsa c-aș vrea casă.” ... Statuie stam... și-o cercetam... Ea... se juca cu frunze; În inimă de-a drept cântam Un blues ce-i despre muze. În frunze ș-un copil `nota... Știam însă poveste... Aflasem că Șertan fugea După ce primea veste... O lăsa singură-n fătări Speriat că va fi tată, Și-n loc de calde-mbrățisări Plângea ca apucată. Treizeci de primăveri avea Tot mândră sta în zare Pielea pe dânsa se ținea La fel ca la născare. Iar ochii-aceia... păr bălai... Sau lungile-i picioare, Ori sânii plini de îi priveai Picai în aiurare... Doream s-o strig, să fug la ea Cu taică-su în plete, Dar buze nu puteam mișca... ”Trezește-te poete!” Și m-am trezit... doar n-am călcat Pământul, tot, degeaba, Pentru-a rămâne-acum blocat, Riscând să pierd podoaba. M-am apropiat încetișor De-a cuplului verincă Și-ajuns fiind, de brățișor Am prins pe Katalinkă... ”Tu nu mă știi, floare-ntre flori, Dar eu te cunosc bine. Mânat-am mii de căișori Până s-ajung la tine. Tocit-am alte mii opinci Să pot vedea iar chipul Cu piele fină, ca de prunci... Să stea aș vrea, azi, timpul. Ți-am fost și martor la botez Pe când erai de-o șchioapă, Chiar de pe-atuncea... crezi, nu crezi, Simțeam ce va să-nceapă... Și-așa a fost, când te-am zărit... O muză sub castan... În miezu` meu a răsărit Dragostea... simultan! De-atunci întreb în lung și-n lat Cine-a văzut copilă, Călări... pe jos... am tot umblat... De tălpi nu mi-a fost milă. Pe drum aflat-am de Șertan Și fuga lui de-acasă, Lăsându-te cu băietan Deși i-ai fost mireasă. Dar ducă-se în lumea lui... Un prost... că nu v-a vrut... Acum, aici, aș vrea să-mi spui De pot să te sărut... De mijloc să te prind aș vrea, Tu să mă strângi pe mine, De-ai zice Katalinkă da, M-aș însura cu tine! La-mpreunare-ar dănțui Iarăși natura toată, Mare și Vânt ne-ar dărui O viață fără pată. Te-aș iubi ziua într-un fel, Iar noaptea-n multe feluri... Și-am locui pe-un nor rebel, În vârf de apogeuri. Cât despre pruncul tău iubit, În brațe ți l-aș ține, Cu multe stele-mpodobit Din nopțile senine. De-acol` și luna aș fura Să fie policandru În nopțile ce v-aș cânta Cât aș putea de tandru. Hai... vin`... plutește-așa ușor... Vorbește-mi cu privirea... Hai... vin`... îț` jur că am să mor De-mi spulberi fericirea." P:) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate