În fiecare zi, îmi propun
să șterg din memorie, cuvintele albe.
Să le arunc în semiprăpastie,
ca să mă renasc o nouă creație.

Să șterg tot trecutul de mai ieri...
dar, sunt împinsă mult mai departe,
sub ploaia torențială
din negura acestor vremi.

Din zăpezile de pulberi,
spărgând liniștea întunericului,
răsună impunător, un Glas:
„Nu te îndoi, sunt umbra ta!...
Suntem legați pe viață
în acelaș veșmânt luminos!”

Ooo..! Tu...! Cine ești?...
Ce frumos îmi vorbești!!!...
Cu un mic buchet de vorbe alese,
ai ajuns in locul cel mai adânc
al ființei mele...

Atunci, ajută-mă să sparg zidul Luminii,
să pot intra într-un colț al bucuriei
din spațiile verzi ale iubirii...