Cât de mic eram în vertijul cerului
care se zgâia la noi
cu albul ochilor pufos și gol

Vioi studiam tristețea
singurului nostru punct slab
instantaneul unui împreună
care nu poate dura veșnic

Și cam atunci cred că mi-a spus

Puișor, suntem atât de ocupați să construim raiul
încât nici măcar nu mai simțim cum
cu fiecare cui bătut și cărămidă adăugată la cripta de aici
infinitul este cu câte o secundă mai scurt

Așa că n-am mai rezistat
am ridicat privirea
și am amețit
am înțeles atunci cât de înalt pot fi de fapt

Din depărtare se mai auzeau doar cocoșii anunțând
sirenele de nerefuzat ale poliției.