Să mă mai rog la Tine,Doamne?
C-atât de ocupată-i mintea Ta
De toti cei ce Te roag-ai ajuta ;
Să mă mai rog în primăveri și-n toamne?

Când totu-n lume-i doar deșertăciune
Și-mi urlă mintea-n turle de biserici
Iar din clopotnițe mă strigă gândul,
Să-mi mai tocesc genunchii-n rugăciune?

Prin pivniți rânduite-n cărămizi
Îmi șade sufletul plin de păcate;
Plâng ghemuit prin ziduri de cetate
Și mintea-nchisă-n temniți mi se zbate!

Cum stau de plâng și sufletul mă doare
Încătușat și-nlănțuit in mine,
Simt scâncete de negre ghilotine:
Azi cine-o fi la rând? Oi fi eu oare?

Printre coșciuge morții-mi aud plânsul ;
Nu mai rezist și mi-e atât de frică,
Mă tângui și mi-e negru și mi-e frig,
Mă ghemuiesc prin colțuri și te strig!

Și-ncătușat și schingiuit prin temniți
Călăul mă așteaptă cu securea :
M-aleargă-n noapte,vrea să mă sărute,
Vrea să-mi ucidă vise nou-născute!

M-apuc in zori de zi să-mi sap mormântul
Și-ncep să mă gândesc la Tine iară
Când,liniștit,prin mine suflă vântul
În lumânări din Sfânta Catedrală,

Urlu,nici eu nu știu ce mă mai doare.
De ce nu mai răsare nici o floare
Prin curtea cea cu ierburi afumate
Și nici o pasare nu zboară prin cetate?

Nici vântul,cu-a lui dor,nu mă respiră,
Nici ploaia nu mă spală de păcate,
Nici cerul și nici norii nu mă ceartă,
Doar Voievodul stă călări,in poartă.

Privesc atent prin ziduri,mă uit in ochii lor,
Îmi sap incet mormântul și mâinile mă dor.
M-a prins un fel de milă cu amintiri nebune:
De ce-mi tocesc de-o viața genunchi-n rugăciune?

Îmi curma,Părinte și iadul și chinul
Te caut de o vreme în noaptea din pietre;
Îndură-te ,Voievoade,de focul din mine,
Căci nu găsesc,Doamne,cărarea spre Tine !

Livada-nflorită nu-i pentru mine,
Nici pasărea ce cântă-n ram ,duioasa,
Nu mai știu nici de prieteni ori de casă,
Nici nu mai știu de viața e frumoasă...

Sufletu-mi stă ascuns în must de struguri
Ce-l beau străjerii,noaptea,în cetate,
Nu-mi mai cresc frunze-n ochi,nici măcar muguri...
Sunt goi demult,albaștri și uciși,
Doi corbi mai ciugulesc sirop de iriși
Când trupul îmi pocnește ars pe ruguri...

Credeam că-n preajma Ta mi-o fi mai bine,
Dar m-ai uitat prin temniți clandestine
Și nu m-am regăsit printre ruine,
Nici prin războaie,prizonieri si-nfrângeri.
Nu vreau să cred că sunt un oarecare
Copil de prin armata ta de îngeri..

Te iert acum ,primște-mă in Ceruri .
N-o să Te-ntreb de ce-ai uitat de mine .
Mi-e dor de viața mea de altă dată!
Sunt,singur,Doamne-n lume fără Tine!
Mi-e dor de mângâierea Ta fierbinte,
Mi-e dor de lumea pură si curată,
Mi-e dor de rătăcirea din cuvinte,
Mi-e dor...
Mi-atât
De dor...
De Tine,
TATÃ...