auzi cum ne cad petalele, frunzele?
suntem flori în îmbrățișarea unui
viitor care nu mai pleacă de la noi.
taci, știi că va pleca.
știu, dar probabil
că ne va urmări de jos din stradă,
atent la orice mișcare a secundelor,
a siluetelor noastre în spatele lor.
mă înăbuș lângă tine, parcă aș trăi într-o respirație
mereu atentă, niciodată prezentă.
pleacă atunci!
rătăcește, rotește-te
pe marginea gândurilor unui alt bărbat.
o balerină în amurg de toamnă,
cu fustă crâmpoțită și picioare obosite.
vântul se crapă și-ți intră prin ochii veștezi
în trupul curbându-se în înclinarea,
reverența de final înspre un public care
privește la o altă scenă.
voi mai rămâne o vreme, până ce vei adormi.
când te vei trezi, vei auzi ceața cum se prelinge pe
un cântec înghețat, căzut din trupul meu
îndoit într-o ultimă plecăciune spre tine.

el adormi mirosindu-i încheietura mâinii triste;
un parfum de film mut cu Greta Garbo își mai spuse
apoi capul i se umplu cu maree, delfini și sicomori.
și visă că ține un felinar aprins, tăcut în dreptul inimii.