prolog:
iubirea noastră a-nceput „a passo”
fără vreun brusc consum de energie
fără dimensiuni de tragedie
fără sa stie...
doar că-ntr-o zi pierdută în o mie
în ochii-ți acuarelă azurie
m-am spart ca-ntr-o pictură de Picasso...
rănită-n primul tandru te iubesc,
mă-mprăștii surd si nu mă mai gasesc...
...
m-am smuls din ochii tăi scuipând blesteme..."să nu ma cheme"-am plâns,"să nu ma cheme"...si nu m-am liniștit... până când luna..nu te-a orbit...și n-a șters urma…ne-am rătăcit…
după un timp... am dat să mă adun...și să mă pun pe modelat... un corp ciudat, să-ncapă-n el, să-ncapă...trecutul meu uscat lipit cu apă...și m-am mirat că plânsul mă înțeapă...
mi-am strâns nisipul și l-am inălțat spre cer...la temelii am pus un gând de ieri...că astăzi nu era pe nicăieri...și dragostea...că prea aprins palpită și, cine știe, risipite, nucleele-ar putea să mi le-nghită...
lucrez nebun...lucrez mereu la eu, vă spun...mai am puțin...și mă termin...
...
atâta timp și trudă-nfrigurată, atâta rugă...atâta fugă...nici somnul nu mă scapă...nici Domnul...
pe când adorm, deși-s aproape gata...bucățile încep să geamă grele...să se desprindă-n joc de iele, și-n ritm cu ele...se rupe fata, biata...
să fie dorul care se dilată...sau locul unde-ncepe-"a fost odată"...sau lacrima să-mi fie blestemată?
ieri luna și-a mărturisit minciuna...ea drumul l-a ascuns și-a secat urma mea de plâns...n-a fost de-ajuns...că-l știu bucățile de sine,și...ce rușine…în fiecare vis converg spre tine…