nu știu dacă sunt tristă sau doar obosită
roaba așteptării continue a „ceva” ieșit din comun
sau numai a zilei următoare cu rutina ei necesară și pașnică
dacă m-am resemnat am amânat sau pândesc „momentul”

aici e liniște

din când în când simt ceva ca o sugrumare în tiroidă
un fel de patologie autoimună care-mi pune piedici și
mi-e greu să ajung la fereastră. înghit aerul din ziua anterioară.

poate e doar starea unui plâns păcălit de atâtea ori să plece oriunde în altă parte
decât în exteriorul din mine

și nu știu dacă anotimpul ăsta este pentru noi
nici măcar secunda asta ca o libelulă zbârnâindu-și pofta de viață
nici locul neumplut

noi

noi trecem în goana vântului
niciodată nu avem răbdare (sau... ce?!) să ne oprim. pe îndelete. să trăim minunea.
să ne spunem pe numele noastre cele adevărate.
să ne ținem de mână. să alergăm doi pe un singur număr.
să sacrificăm totul totul pentru această nebunie aparte.
să înțelegem. să înțelegem. să înțelegem.
ceva ne împinge spre cu totul alte priorități

și nici măcar nu știu
dacă sunt tristă sau doar eroina livrescă a unui act secund atunci când
tremurat și feminin scriu:
„curând vom fi ‘oamenii care au fost’
vom lăsa în urmă-ne o inițială și foșnetul ca un suflet
cineva ne va ghici. pentru că are fire de poet și inimă de copil.
așa vom fi norocoși. vom trăi în continuare...
cât de împreună?!”

uneori nefericirea poate îmbrăca forma unui vertij
a palorii sau pur și simplu a unui străin
povestea comună se împrăștie asemenea acuarelei supradiluate
tu ești spectatorul
contempli realitatea altcuiva
(aici cineva face glume. așază cadre disparate dintr-un film de avangardă...)
adopți culoarea mediului să poți supraviețui (încă)

și totuși

ce frumos ar fi
afară să plouă să plouă... să plouă și
înlăuntru
noi să ne facem că nu simțim decât un fel de botez
tu să tragi jaluzelele
să ne așezăm
în locul acela ferit
să avem îndelungarăbdare
să murim încet ca să ne naștem