ține-mă strâns de mână
nimeni nu știe cât a mai rămas
fereastra se tot îngustează se mai vede
un abur din lumina de început
ecoul celui dintâi suflet

în toată harababura asta
două anatomii echilibrate pot induce o geneză
filosofia întregului

nu mai trăi în clipuri
nici în paradoxuri
alege câmpia
zăpada dinlăuntrul ei

nu mai face din mine o abstracțiune
nici alteritatea în persoană
pământul în care îmi altoiesc bucuria în tristețe mângâierea în solitudine e identic
aceluia în măruntaiele căruia tu ți-ai săpat mormântul și viața
și amintirea în care încăpeam amândoi
corabia pe care am încercat să supraviețuim
ca să existe ziua aceea în care vom povesti
povestind să înțelegem
înțelegând să trecem dincolo de geamul opac desființând cerul


întunericul ăsta s-a așternut din tremurul brațului care
nu s-a mai încrezut în înger
într-o cafenea timpul se îneca
în fumul de țigară chipurile noastre se despicau
deveneam captivi în abruptul pereților

imaginează-ți distanța asta ca pe o tăcere
una în golul căreia prezența irupe la un moment dat asemenea silabei
ce negreșit trebuie să completeze blancul
până la cuvânt până la nesingurătate până la iubire

atunci

depărtarea s-ar sparge în bucăți milimetrice până când
pasărea ne-ar strânge într-unul singur la pieptul de foc mareic
am reinventa fereastra pierdută
pervazul uriaș
numele noastre fluturând boeme asemenea zeilor descarcerați

și toate acestea nu de dragul scenariului perfect în învălmășeala absolută

pentru că cineva este plătit să aplaude sau să blameze

ci pur și simplu pentru că dragostea învinge