ne-am făcut că nu mai suntem copii
ne-am aruncat jucăriile cât colo în realitate
nu am uitat nicio clipă de ele
nu am uitat mai ales jocul acela pe care unii
cu inocență desăvârșită îl grafiază cu majusculă: „Viață”!
în secunda imediat următoare dau delete ca și cum

am intrat pe contrasens
ne-am îndrăgostit la ore nepotrivite
nu de persoana destinată sau poate
mai mult am urât am fost robi vanității
nu am recunoscut mai niciodată
am ales să tragem cortina
kilograme de nepăsare ieșirea din memorie

ne-am redistribuit în roluri care să ne convină
când lacrima de sus ardea genunchii recurgeam
la remedii lumești destinate efectului
ne-am bătut până n-am mai fost cu vorbele peste îngeri
hidoase siluetele vidului se înfruntau pentru trofee-fantomă

nu știam
din sângele nostru din epiderma noastră din măduvă
din eul cel mai profund
se pregăteau
paveze ștreanguri tratate de pace mai ales războaie

între timp
falia împingea
bărbatul într-un fel de bărbat
femeia într-un fel de femeie
nu existase niciodată nicio pagubă
niciun paradis care să fie declarat pierdut
nici măcar la rubrica „diverse”...

rostite dual cuvintele intrau ca acele otrăvite în durere
tristețea proclama stare de doliu
îmbălsămată în morfină
nu am mai suferit nici
nu am mai știut să te recunosc