Mă culc pe pământ, la țară
și-mi plâng amintirile,
pe locul cartofilor
ce-i scoteam cu vecinii
și strâng coada sapei,
pe care o țineam stângaci,
eu, fata de la oraș.

Îmi arunc lacrimile
pe dealurile,
ce se ondulează necruțător
în străfunduri de suflet,
pe cărări frământate
de pași desculți de copii.

Și nu mai vreau să fiu mare,
era mai bine când eram mici,
când toate lucrurile
erau prea înalte
ca să ne poată atinge.